Hakuna matata

Spital, la urgenţă, pe hol oameni suferinzi se înghesuie la uşi neprimitoare, încăpăţânate să se deschidă rar şi prost. Prost în aerul rarefiat de optimism, mă simt eu acolo, cu regretele şi grijile mele. Dacă o să-mi pună piciorul în ghips ce mă fac.
Stau sprijinit de perete, aştept calm să-mi vină rândul, să-mi spună un halat care-mi e beteşugul. Şi dacă până mai ieri, îmi era bine şi muzichii îmi rasunau plăcut în cap, acum cu durerea asta în genunchi parcă nu mai pot sta drept, mă chircesc sub apăsarea belelei.

Dornic să scap de interioarele voci negativiste, încerc să-mi arunc atenţia pe altceva.  Ce poţi privi în mod plăcut la urgenţă? Afişul cu " Anunţaţi dacă sunteţi gravide la radiografie " ? Un moş ponosit cu mâna plină de sânge, petele de roşu fiind singura pată de culoare din anosta sa îmbrăcăminte? Un nene ţigan ce vorbeşte mai mult aiurea decât tare? Pe cei în cărucioare, ce par desprinşi, dezasamblaţi dintr-un carusel al groazei? Două tipe, o franţuzoaică si o spanioloaică-italiancă ceva, care pălăvrăgesc zgomotos, într-o română puternic alterată, de către accentul lor de sorginte latină. Dap. Da.

Ascult fără să vreau conversaţia. Franţuzoaica e drăguţă, cu un corp lunguieţ ce începe cu picioare ascunse in pantaloni largi, vaporoşi, şi se termină cu păr creţ, roşcat.  Sub el mulţi pistrui cu verde şi un nas cârn. Amica ei e brunetă e mai drăguţă, cu ochelari negri cu rame groase, peste care-i prind ceva priviri aruncate spre mine. E tunsă cu breton, care-i scoate în evidenţă ochii şi sânii parcă. Micuţi, cuminţi, ca nişte copii ce se cer dezmierdaţi. Îmi pierd privirea în rochia ei lungă, colorată-n albastru şi ascult. Mici bărfe, mini drame. Franţuza zice la un moment dat " că cel mai perfect ar fi..." şi mă întreb dacă in franceză e la fel de corect ca-n română. Nu înţeleg de ce vorbesc în română totuşi. Sunt amuzante.

Intră în vorbă cu mine. Imi vorbesc la plural, de parca-s şi eu un moş suferind. Nu-i bai. Mă plimb pe hol, ferindu-mi privirea de ce-i urgent pe acolo. Aşa aş fugi, dacă aş putea. De cozi, de uşi închise, de oameni suferinzi. Mă întorc la rochia albastră. Privesc cum pot eu mai frumos şi mai demn la dânsa. O întreb ce a păţit. Oh la fel ca mine, tot dreptul.

Italiancă. Îi place muzica. Prietenoasă, volubilă. Mă aplec tot mai mult asupra ei. O intreb de muzică, de film. Cum nu le ştii? Neah, nu contează. Vorbim, socializăm. Îi spun o tâmpenie specifică mie, scap într-o propoziţie " nici dacă faceam sex..." peste care ea scapă o interjecţie "ăuo" gen, pe care nu ştiu cum s-o interpretez. Îmi pare c-am speriat-o, căci pleacă spre franţuzoaica aşezată la trei paşi de noi. Ea pleacă, italianca rămâne singură, aproape singură, adică cu mine.

Timpul trece greu intr-un spital, la coadă. Noi nu ne mai grăbim însă, chiar ne placem în conversaţia noastră. Simt că ne placem. Sunt aşa sigur că ne placem, încât zic " vorbim, ne mai vedem, ţi-ar plăcea? da..adică poţi să zici nu. Da ştii că poţi să zici nu. Dar zici da. Mergem să luam medicamentele împreună. Ee? Da..intrăm impreună. Tu tot entorsă ai? Cât 14 zile atelă ghipsată. Se zice ghip-sa-tă. Ee. Ăuă. "
Intrăm împreună. Nu, nu suntem împreună, ne-am cunoscut aici. Da, la fel entorsă la dreptul. Ştii, eu tre să mă dezbrac de pantaloni. Nu e ok, stai. Of Doamne, cum s-a nimerit să port cei mai tociţi chiloţi, tocmai azi. Ştiu că te uiţi. Vale. Da...de la altă colegă de apartament. O italiancă, o franţuzoaică, o spanioloaică. Eu în camera de ghips, schimb priviri cu italianca, dezbrăcat. Nu-i nici o urgenţă, zău.

Ieşim din spital în pas sincron. Lumea ne priveşte, cum noi nepăsători de amuzamentul lor, mergem la pas şi trăncănim orice. Despre România, despre pasiuni, despre compromisuri, despre monogamie.
Sunt cu maşina, te las acasă. Da, pot conduce. Ok, nu pot. Mergem la o bere. Mergem.

Bere sub o viţă de vie, la o terasă prin centru. Doi şchiopi ce vorbesc tare, rar să se înteleagă, fumează, beau, socializează. Timpul zboară nedrept, dă să plouă dar noi nu ne grabim. Ce poate să se întample, de se înmoaie ghip-saa punem altul. Glume. Barza, viezure, mânz. Ce frumos ne-am întalnit, ce frumos continuăm.

E trecut de 12 noaptea. O strâng în braţe şi o sufoc cu sărutu-mi, în stradă, lângă casa ei. Luptă şi ea, buzele şi limba ei sunt dornice să mă câştige, să mă domine. Nu ne putem opri. Ne sărutam, intens cu patos şi pasiune. O frumoasă fată se opreşte lângă noi. Noi ne oprim ruşinaţi. Străina ne spune, cu un glas sincer, din inimă:

"Sunteţi atât de frumoşi, cu picioarele-n în ghips amândoi, vă sărutaţi, îmbrăţişaţi..simetric. Atât de frumos. "