(g)lumeşti şi sfinte

 Acum că ploaia a stat, e atât de linişte încât pot să ascult mersul limbilor pe cadranul ceasului. Când trec una peste alta parcă aud un plescăit, la fel cum se aude când se despart buzele şi limbile în finalul unui sărut. La doisprezece fix vor împreunate cu mult mai mult decăt minutul cuvenit, prinse în sărutul analogic. Apoi minutarul va goni spre ora unu şi cinci minute, spre următorul sărut.

 La doisprezece fără ceva minute, îmbrăcat frumos voi coborî la biserică să iau lumină. Îmi voi purta costumul ingenuu, asortat cu o cravata păcătoasă, ghetele de cabotin şi desigur chiloţii norocoşi. Costumul e ingenuu pentru că-l port la doar la interviuri sortite eşecului. Cravata am furat-o de la H&m, îi cazuse antifurtul, apoi cu ea am legat o tânără concupiscientă într-un joc păcătos. Ea n-ar fi fost de acord, dar faptul că purtam acea pereche de chiloţi i-a umbrit judecata. Ghetele sunt de năbuc negru, şi-s cabotine că-s ale mele.

Voi zâmbi în oglina liftului cu un rânjet larg, perfect, în ciuda dintelui lipsă, ca un personaj dintr-un episod din Benny Hill. Cu paşi repezi mă voi strecura prin mulţime, până sub un cireş din curtea bisericii. Acolo îmi strâng buzele uscate  şi o să-mi înghit toate gândurile reci, nesărate. În locul lor voi compune un haiku. Ceva despre natură, nostalgie şi vacarm de clopote. O să iau lumina, o să spun Hristos a Înviat prin împrejur, bag şi două cruci apoi protector cu lumina, voi pleca spre casă.

Vouă vă doresc mai mult, atât laic cât şi spiritual.

La mansardă

Prin ferestrele mari, curate, razele soarelui urcă în rezerva de spital cu o viteză de câţiva centrimetri pe minut. După câteva minute, inevitabil, încep a încălzi cearşaful patului pus lângă geam. În cearşafurile scrobite, de la un capăt al altuia al patului se întinde pe burtă, îngânând uşor un sforăit, un trup lung de bărbat. Un halat dintr-un bumbac subţire, albastrui de la multiplele spălări, din cele care se închid la spate, croite mai mult să te dezbrace, dezvaluie fără pudoare două fese musculoase, albe şi relativ păroase. Sub mângăierea caldă a soarelui, fesele se relaxează.  Chiar prea mult s-ar spune, pentru ca aşa relaxate fesele oftează într-un vânt zgomotos, relativ inodor. Lunganu tresare, se întoarce ruşinat, ca şi cum ar da snooze repede să nu scoale toată casa. Se linişteşte atunci când îşi dă seama ca i-a mai auzit nimeni oftatul intestinal. Cască îndelung ca după un somn îndestulător. Părul îi stă vâlvoi, perdant în războiul cu perna. Din colţul gurii uscate, o urmă de bală pleacă spre gât. O şterge, rispind-o prin barba de câteva zile.

Nu ştie de ce e în spital. Nu-l doare nimic. Mâinile sunt în regulă, picioarele la fel. Apoi speriat trage de materialul albastrui şi îşi priveşte îngrijorat dotarea. Deşi lipsit de o erecţie matinală, un organ masiv îl salută formal. Bucuros răspunde salutului: " să trăieşti ". Apoi palpează ficat, rinichi sau măcar zonele în care banuieşte că-s acestea. Nimic. Nici o cusătură. Nimic lipsă. Nimic în plus. Nici măcar venele nu-s înţepate. Atunci ce caută în spital se întrebă.

Apoi îşi dădu seama că nu ştie cum îl cheamă. Se întristă. Nu ştia nimic despre el. Se simţi aiurea că întâi s-a asigurat că-i viril, că-i cu mâini şi picioare şi rinichi. Erau la mansardă ceva probleme. Probabil că am o pierdere temporală de memorie îşi spuse.
La doi metri în stânga se află o oglindă. Se sculă în capul oaselor. Se întinse. Se bucură iar că nu-l doare nimic. Eh, îşi spuse: " tre să fie bine, că nu mă simt prost " Căscă. Îi veni în minte şase ori nouă. Cinzecişipatru. Apoi barză, viezure, mânz. Apoi Jean-Francois Champolion şi hieroglife. Canada şi Senagal. Paisprezece. Unamieşaptesuteoptzecişinouă.

Dar nume, amintiri, nimic personal nu-i apăreau în gând. Se gândi că dacă o să arunce o privire în oglindă o să se recunoască şi o să-şi amintească. Se mândri şi se felicită pentru idee. " Pentru un amnezic sunt destul de cerebral " îşi spuse; " o să fiu ca în bancurile cu blonde... sper măcar să-mi par cunoscut ".
Din doi paşi mari şi unu foarte mic, făcuţi cu tălpile goale pe gresia rece pusă în romb, lunganu ajunse faţă în faţă cu ăsta de se credea că-i el. Nimic. Nici măcar aşa să-i pară familiară faţa. Se întristă iară. Dădu drumul la robinetul cu apă rece. Adună apă în căuşul palmelor. Apoi îşi înecă sprâncenele acolo, apoi ochii şi apoi cu nasul sparse cauşul, lăsânduşi degetele reci şi ude să fugă apăsat spre tâmple. Mai repetă odată mişcarea. A doua oară observă prinse în palmă două fire de sprânceană, căzute. Erau negre. Parcă mai culesese sprâncene înainte. Tot negre. Da... îşi îmblânzea aşa în fiecare dimineaţă sprâncenele, lungi şi dese. Se privi în ochi. Sub sprâncenele groase, arcuite, ochi mari de un verde crud. Da. Parcă era mândru de ochii lui, odată. Şi părul. Îşi udă părul. Îl aranjă în părţi inegale. Cineva îi spuse să nu-şi lase niciodată păr pe frunte, că-i păcat. Dar cine? Când?

Uşa din spate se deschise. În oglindă zări un decolteu imens într-un halat alb, cu ecuson în stânga cu Dr, sub un zâmbet larg cu dinţi mari şi albi. Intrarea neaşteptată îl facu să uite de spatele descoperit. Îşi mai aruncă un căuş de apă pe faţă dar până să se întoarcă spre Dna Doctor aceasta îl plezni sănătos pe o bucă:
"Hei Hotness!"

Joggingul uşor, de iarnă, al ginecologului amator

Pentru cineva, care se plângea că nu-mi datez postările, este 18 ianuarie 2013, ora 4 a.m. Am fost şi-am alergat în Cişmigiu. De ce să mint că vin din patul unei femei, de la o petrecere, de la băut sau de la un Bar Mitzvah. Nu. Deşi era bine dacă eram evreu şi procesiunea, mai sus numită, mă făcea mai responsabil. Plus că era foarte probabil să am bani. Cu circumcizia nu ştiu ce m-aş fi făcut, pentru că n-aş irosi nici un centimetru aşa.

Nu mint. Nu aveam somn şi speriat, că albul zorilor se va întâlnii iar cu albul ochilor, m-am îmbrăcat în grabă şi am fugit să alerg. E drept că am făcut febră musculară, doar ce am facut câteva mişcări de streching, dar nu-i rău. Simt oboseala în muşchii indignaţi, care mă înjură şi mă ameninţă cu cârcei. Îi înjur şi eu dar cu teamă. S-au lenevit muşchii mei. Doar inima ce-i vrednică, săraca. S-a rupt de atâtea ori, a bătut tare, a murit, a empatizat, a urât, a murit şi a înviat iară. Acum şi ea, dar şi muşchii leneşi îmi zic să stau jos, pe bordură. Draga de ea, e nebună: sunt trei grade pe minus. Dar după cât chin a tras de atâtea ori, din cauza mea, merită să-i mai fac pe plac.

Piatra e rece sub fund. Rezemat de un copac din alt secol, cu mâinile în buzunar, privesc cerul. Nici măcar nu sunt stele. Nici măcar n-am ceva de băut. Am o prietenă, persoană respectabilă, lucrează la judecătorie, care are mereu în geantă ceva de băut. Vodcă. Gin. Wiskey. Esenţe tari în sticluţe mici. Mi-ar trebui un kit de ăsta, de supravieţuire urbană. Cu o sticluţă de asta, un prezervativ, nişte haloperidol şi o şaorma cu mult pătrunjel.
Lumea cheflie iese din Expirat şi se opreşte lângă mine curioasă ca la nunta lui Maicăl cu Lisa Marie. Un june hipstăr scoate telefonul să-mi facă o poză. De ce vrei să te urască inima mea şi să te bat cu muşchii mei obosiţi? Eu am venit la masă la voi? Plecaţi!

 Ridurile mari, pronunţate, ale copacului de care mă sprijin îmi masează ceafa brutal şi mă zgârie. Dar ceafa mea tânjeşte după masaj, după atingere. Mă frec scoarţa rece şi visez mângăieri uitate. E bine că uit? Uite aici sub picioarele mele, printre rădăcinile care străpung asfaltul, e îngropat ceva. Copacul îşi trage seva de acolo, de aia îmi place mângâierea-surogat. E chiar aici la picioarele mele. Dezgroapă! Sigur? Daa. Dezgroapă, uită-te ce e.

Blocurile de piatră rece se urnesc greu, ca piese lego murdare de cola. Muşchii se lamentează iară. Că, cică, mai îl băteam pe ăla, era mai fun. Sub pietre: nisip umed, ca la mare. Ca la mare când era cald şi bine. Inima mi se bronza în soare şi ceafa-mi torcea dezmierdată. Mă sperii. Pun pietre înapoi. Ba nu. Continuă şi sapă. Nu! Mă tem. Mă doare. Sapă! Vezi! Apoi îngroapă mai adânc dacă nu-i bine. Dar trebuie să vezi.
Sub nisipul umed, mâinile îmi înoată în pămant negru, lipicios. O râmă cade victimă freneziei mele. Îi divorţez inelele destul de echitabil, în două părţi egale. Păstrez un comision mic sub unghii, ca un avocăţel decent, empatic la durerea separării. Noile râme, nou născute, pleacă liniştite în direcţii opuse fără nostalgii despre întregul ce au fost. De ce nu fac şi oamenii aşa?
Deşi mintea îmi era off road, mâinile mele cu leneşii ăia de muşchi sapă în continuare. La picioarele mele se cască o gaură şi acolo dau de ceva. Pantofi de femeie. Apoi picioare lungi într-un dres rupt vulgar. Rochie albă, curată, cu pliuri mari ca ridurile copacului. Măinile tremură. Murdare. Cu grijă dezvalui restul rămas. Doar chipul mai rămâne ascuns sub o mască de pămant. Ştiu cine e. Nu vă spun. Mă opresc să aprind o ţigară.


 [ Odată, cu ceva ani în urmă, m-am certat cu prietena mea. Chiar de revelion. Am plecat de la petrecerea la care venisem împreună. Am lăsat-o supărată, beată şi flirtând cu alt baiat. Eram băut şi eu, fumasem şi piticii furioşi din creier mi-au ţipat să mă duc acasă. Am condus nebuneşte spre casă, pe străzile pustii de atunci. Am ajuns degrabă şi m-am tolănit pe covor. Nu aveam nici atunci kit de supravieţuire. Nimic de mâncat, nimic de baut. Aveam prezervative totuşi. Am luat covorul în braţe şi-mi doream să-l ud cu lacrimi. Eram furios pe ea. Mie nu-mi găseam nici o vină. Ingenuu. Mi-am adus aminte de un prieten care a stat la închisoare ani buni şi a ieşit de acolo mai înţelept. Îmi zicea, despre femei: " Nu te pune la mintea lor, tu eşti băiat isteţ. Tu eşti capabil să te înţelegi cu orice tipă dacă vrei. Dacă vrei." Atunci i-am dat dreptate. De ce să mă amărăsc dacă-s fără vină? De ce să-mi încep noul an aşa? Du-te acolo, vorbeşte cu nebuna. Dacă-i beată ai răbdare cu ea. Ea ţine la tine, nu-i în apele ei doar. Cred că am gândit toate astea destul de încet că trecuse cam două ore până ce eram înapoi la petrecere. Am găsit-o într-o cameră, dormind. Avea rimelul întins la ochi şi stângea în pumni pătura cu care era învelită. Îmi era drag de ea. M-am aşezat lângă şi am început s-o mângai prin păr. Dormea liniştită. Suspect de liniştită. Alarmaţi, piticii, strigă toţi în cor: du-te bă acasă, te-a înşelat scârba. Urmate de un cor de huiduieli şi injurături pe care nu le reproduc. Nu! Trag speranţă că nu. Din păr mâna îmi coboară pe picioarele ei iar de acolo dibace, urcă curioasă. Dau la o parte chiloţii şi-mi bag degetul în ea. Chiar dacă mai scurm în pământ ca tâmpitul, degetele mele de pianist sunt lungi, fine. Obişnuite să umble acolo. E cam strâmt şi mă bucur, dar forţez puţin să intru adânc. Tresare puţin şi se trage. Îmi trag uşor mâna bucuros că mi-am luat eşantionul. Miros. E ea. E doar mirosul ei. E singură. Nu m-a înşelat. Am aşteptat să se trezească, apoi am dus-o acasă să miroasă a mine. Să miroasă a mine.
După o perioadă i-am spus ce am făcut. Mă necăjea, zicea că a făcut doar o felaţie. Nu mai conta, nu mai eram împreună. ]


Mi-a îngheţat curul pe piatră, sub copac. Mă uit la masca de pământ. Mă uit la rochiţa albă cu pliuri mari. Sunt aşa de idiot. Ascult piticii cum urlă: fă-i testul! fă-i testul! E moartă, vă rog puţină decenţă. Sunt murdar. Şi oricum degetul îmi miroase acum a râmă. Îmi miroase aşa tare. Îmi miroase a sânge otrăvit. A pământ şi a trădare. A nisip sărat şi ud, de la mare. Acopăr uşor la început. Albul rochiţei dispare treptat. Spun încet: rămâi cu bine. Apoi grăbit arunc brazde, grăbit ca acum când vreau să termin această poveste. Scârbit, ruşinat că am săpat prea adânc. Acoperă bine, să nu mai fi tentat să dezgropi. Inima oftează. Vrea acasă. Muşchii mă înjură iară.

muzichie
poza