atingerea, toanto!

Trag un mic geamantan,  pe culoarul trenului de Timisoara, paşesc prin ticseala de oameni, atent sa nu-i calc si cern cu privirea calatorii. Sunt dator cu acest drum bunului meu prieten ce s-a găsit să se însoare în acel capăt de ţară, intr-o perioadă în care nu m-aş fi dus nici pân la pâine. Dar am puţini prieteni şi poate de aia îmi sunt atât de dragi încât nu pot să-i refuz deşi viaţa e greu.


 Frumoase amintiri ma leaga de trenuri, drumuri la bunici, la mare. Reîntalnirea asta cu cfr-ul, dupa ani buni, nu ma încanta...credeam c-o sa-mi placă. Îmi place sa merg la comun cu oamenii, să-i privesc, să încerc să-i descopăr. Dar nu-mi par la fel oamenii, ăştia nu-s nici moldoveni, nici oameni ce fug spre mare..si trenul e aiurea compartimentat aşa, ca o terasa înghesuită la care-ţi întinzi gâtul după chelneri inexistenţi.
Mi-am blestemat condiţia modesta ce nu-mi permite plinuri de benzina, si-am zis stai sa vezi..langa ce şezi că se poate şi mai rău. Locul 114, ăsta e tocmai in capat. Bun c-am trecut de copiii aştia, mi-s dragi dar n-aş suporta multe de la ei, mai ales ca nu-s ai mei. Bun c-am trecut si cheflii aştia, a-ha deci exista chelneri!
Capatul vagonului. La masa mea ocupat. Doua domniţe, o brunetă draguţă sau faină mă rog  si o blondă cu alura de psiholoaga, ambele purtatoare de top-uri in poală, faţă în faţă. Lângă ele, faţă in faţă tot ceva ce a fost blond cu ceva ce a fost brunet, ambele purtătoare de paporniţe, bidoane cu vin, multe primăveri si mai ales cea de langă 114-le meu, purtătoare de un cur exapansiv expansionist ca urss-ul în vremurile ei bune.
Fatalitate deci, pe locul meu stătea bruneta cea proaspătă, urma să acompaniez blonda si ruralele. Vazand-o că-şi strange cu greu laptoapa, probabil stătea pe FaceBook si dădea like-uri la zece mânăstiri, spre iertarea pacatelor ei de femeie frumoasa, zic: " las stai acolo.. ma duc eu in alta parte". Dar ea zice că-i complicat, locul ei e dat la altcineva..si tot aşa.
Dupa ce traversez urss-ul, ma pun in fata psiholoagei, mai bine zis in faţa dosului ei de laptop, unde cer azil ca-s fugarit din stânga de marele cur, ca un balerin sovietic şi stau doar in poante, altfel calc blonda. Ce poantă...
Blonda nu parea genul FB, tastata de zor, îmi părea studenta model- model studentă eminentă, şefa clasei gen, facea pauze rar în care-si mai cauta idei in teancul de carti ce-o însoţea.
Am rezistat fix trei minute asa, mi-am cerut scuze la ruşi si la mastera-meşteră blonda si-am fugit pe culoare cautand un loc în care să mă liniştesc cu tabacul. Pe acolo am vazut naşul, cu acelasi nărav si-mi parea rău c-am bilet. Aveam chef de ceva să ma scoată din plictiseala claustrofobică, chiar şi o negociere inutila cu el. Spăşit i-am spus că am bilet, şi că umblu brambura pen` că îmi arde buza de o ţigară. Nu se fumează tinere, mi-a zis, ok atunci măcar pentru asta vom negocia. Rabdare să se elibereze, apoi s-o mai putea.
Dupa ce-am mai umblat aiurea prin tren, ma intorc la 114-le meu, greu accesibil. Imi iau inima in dinţi, accentul de bucurestean în piept si îi zic domniţei de vis a vis:

- Îmi cer scuze de vă deranjez, dar să-mi fie iertat de vă voi călca..dar chiar nu e loc.
- E de inteles, eu am 1.80 si Dumneavostra aveţi pe acolo sau mai mult...

Mă da-ti scrie acolo în laptop sau in carti cat am, ca n-am vazut sa te uiti la mine. Deşi speram sa-mi vezi privirea disperată de plictiseală, să-mi simţi cheful de vorbă pe care l-aă fi irosit chiar si pe doamna Moscova de alăturea.

-Nu ţi-ar placea zic, să ne încrucisăm picioarele?
-Ba da achiesa concise ea.

Si cu grijă maximă, sa nu ne lovim cracii, inutil de lungi acolo, facem schimbul si renunţ la dansul lebedelor.  Primesc in schimb, între picioarele mele, genunchii ei frumosi conturaţi in jeansii de pe dânsa si privirea ei, aruncata peste ochelarii cu rame groase. Privirea era frumoasa, am mai vazut privirea ceea la Timisoara, c-o saptamana, două, în urmă. Aşa parcă spune " bună, ce faci ". Dar parcă n-am stiut sa privesc la fel, aşa că îşi luă o carte in mână si reîncepu ciocănitul în taste.
Maica Rusie dormea, era o graniţă fragila între noi, în geam mă vedeam doar pe mine...si tot in geam mai in fata o vedeam pe ea. Deodata clausrofobia începu să fie placută, era între picioarele mele, şi am observat ca de-mi frecam pielea de blugii ei parcă scria mai greu. Ba chiar la un moment dat a încetat să scrie, şi a început să se scarpine pe piept. Da chiar e adevarat, eu nu ma uit la sâni prima dată. Ma uit la ochii ei verzi, ma uit la parul ei blond, la genunchii ei in proximitatea...mele, la gura ei ma tot uitam şi-o găseam sarutabilă şi rămăsesem acolo...pana ce incepu sa-şi mângâie pieptul, parcă să-mi arate şi ce sâni frumoşi mai are. După ce mi-am plimbat privirea de la un sfârc la altul si înapoi, speriat de sângele ce-l pierdeam în proximitate am facut un gest reflex. Am strans-o intre picioare tare. Ea tresării, lasă clapeta de la laptop pentru a putea privi mai bine şi-mi spuse:

- Da, nu m-ar deranja să facem conversaţie...
- Ohh..iti multumesc n-ai idee ce plictisit sunt...as vorbi orice cu oricine..chiar si cu vecina din stanga..
- Ti-o trez[i]esc eu de vrei..spuse glumeaţa..
- Iubesc accentul asta..imi e drag.
- Esti ironic...
- Nuuu.
- Eu sunt de ceva, in Bucuresti..si nu-mi plac oamenii...si felul cum vorbesc...
- De ce....

De aici, o discuţie in care ea blama capitala, si felul bucurestenilor de a fi, in comparatie cu buna crestere a provincialilor. I-am explicat, fără s-o iau personal, că-i păcat să generalizeze si m-am prezentat ca un baiat bine crescut ce regretă impresia făcuta de concitadinii mei.
Apoi un crescendo plăcut, atat pe sub masa, cât îndeosebi deasupra ei. Lucru rar la mine, baiat istet dar cu lacune în a decriptarea subtilitaţilor feminine, eram sigur ca mă place. Si o plăceam la rândul meu, la rândul meu era o coadă de motive s-o plac. Puncta cu francheţe, fanda graţios in faţa insinuărilor mele, accepta complimente şi-mi returna constatări. I-am spus ceva ce-mi părea banal, iar ea a spus că va ţine minte toată viaţa..flatant pentru mine chiar de era minciună. Intr-un mod şiret şi alambicat dădea de înteles că-i întâmplare ferice ca ne-am întâlnit, atât de banal si totuşi deosebit.
Prins de farmecul ei, sau să fiu nedrept: de farmecul discuţiei am uitat să-i spun că simt la fel, sau să revin la drept: conştientizam că nu-i spun şi ea mă aşteaptă. Speram s-o chinuie oareşce nesiguranţă. Simţind că-s dator să-i arăt că-mi e dragă, i-am zis cu zâmbet cald:
- Drumul e lung şi plăcut cu tine totuşi, de îţi e somn, încearcă să dormi.
- Dar sunt sigură că ne vom mai vedea..ştiu.
- Păi..cum ajungem..ieşim la caf[i]ea.
- Mergem..deşi pot număra pe degetele de la o mâna de câte ori am baut caf[i]ea.
- Să numărăm deci...
zic şi prind palma în mâna, culegand fiecare deget intr-o prinsoare delicată. Şi mângai mult pe fiecare in parte şi numar inutil, la oha cum zic ţiganii de bucureşteni: unu, dooi..
Ea grabită, parţial nedumerită, că-s la cinci dar tot nu mă opresc din numarat fără să-şi tragă mâna îmi spune:
- Îs cinci! Ce tot cauţi că-s cinci..n-am şase..
- Ce caut...atingerea toanto...caut atingerea.





sursa foto