buba

  Îmi suflu mucii si îmi las lacrimile să curgă doar pe interior, înalţ capul doar cât să văd urmatorul pas şi urechile parcă îmi sîngerează de la cuvintele aruncate aiurea ce ţin loc de bun rămas. Am crezut că o dată ce-am ieşit din şanţ de-ar fi să cad din nou voi ateriza cu graţie, că voi fi zâmbi formal, voi face semn din mâini că-s ok si eventual o reverenţă. Revelaţia e că am căzut rău, am făcut buba şi mă doare şi arăt ca dracu înglodit din cap pâna-n picioare. N-a vazut nimeni şi mă aşteptam aşa cuantic să nu se întample nimic dacă n-am observator dar ce păcat că am semnat ca martor intr-un proces cu autor neindentificat.

Deşi am o plăcere macabră să o ard airea pe la locul faptei nu trebuie să mai stau, circulaţi nu e nimic de văzut chiar tot ce a fost frumos pare fals, închipuit, deluzoriu. De-aş putea să fug departe, să zbor spre sud spre locuri mai calde, să las în urma mea să ardă şi oameni şi fapte... 
Dar cum să mai zbori când chimia ce o aveai cu ea ti-a transformat sufletul in cel mai greu şi mai instabil metal, pot doar să mă târăsc ca un şarpe deşi veninul şi trădarea nu sunt la mine.
  Cât de tâmpit să fiu să cred ca eram plăsmuit intr-un plan astral, cât de copil să cred în basme cu zâne bune, cu prinţese ce-şi aşteaptă Frumosul fără să se lepede de straie cum a cântat cocoşul de şase ori.

Nu mă doare că nu ştiu să pierd, nu mă doare că nu ştiu să câştig, că sunt felia de gem care cade mereu pe partea unsă ci ma doare că mai mereu rămân singur, neatrăgător ca un pariu prost c-o cotă prea riscantă ocolit de oameni fricoşi care nu-şi riscă fericirea pe mine.. iar eu continui să-mi sălbaticesc sulfletul şi cu îndârjire să cred că pentru mine nu e nimic de la nimeni.
Lobotomizat de prea multe experienţe urâte devin incapabil şi antisocial, un zombi sătul şi de creiere şi de cururi de femei şablonate ce-mi servesc invariabil acelaşi rol secundar în melodrame de prost gust ce nu prind sezonul doi.

ahhh.



[sursa foto: n-am, iertare]