Joggingul uşor, de iarnă, al ginecologului amator

Pentru cineva, care se plângea că nu-mi datez postările, este 18 ianuarie 2013, ora 4 a.m. Am fost şi-am alergat în Cişmigiu. De ce să mint că vin din patul unei femei, de la o petrecere, de la băut sau de la un Bar Mitzvah. Nu. Deşi era bine dacă eram evreu şi procesiunea, mai sus numită, mă făcea mai responsabil. Plus că era foarte probabil să am bani. Cu circumcizia nu ştiu ce m-aş fi făcut, pentru că n-aş irosi nici un centimetru aşa.

Nu mint. Nu aveam somn şi speriat, că albul zorilor se va întâlnii iar cu albul ochilor, m-am îmbrăcat în grabă şi am fugit să alerg. E drept că am făcut febră musculară, doar ce am facut câteva mişcări de streching, dar nu-i rău. Simt oboseala în muşchii indignaţi, care mă înjură şi mă ameninţă cu cârcei. Îi înjur şi eu dar cu teamă. S-au lenevit muşchii mei. Doar inima ce-i vrednică, săraca. S-a rupt de atâtea ori, a bătut tare, a murit, a empatizat, a urât, a murit şi a înviat iară. Acum şi ea, dar şi muşchii leneşi îmi zic să stau jos, pe bordură. Draga de ea, e nebună: sunt trei grade pe minus. Dar după cât chin a tras de atâtea ori, din cauza mea, merită să-i mai fac pe plac.

Piatra e rece sub fund. Rezemat de un copac din alt secol, cu mâinile în buzunar, privesc cerul. Nici măcar nu sunt stele. Nici măcar n-am ceva de băut. Am o prietenă, persoană respectabilă, lucrează la judecătorie, care are mereu în geantă ceva de băut. Vodcă. Gin. Wiskey. Esenţe tari în sticluţe mici. Mi-ar trebui un kit de ăsta, de supravieţuire urbană. Cu o sticluţă de asta, un prezervativ, nişte haloperidol şi o şaorma cu mult pătrunjel.
Lumea cheflie iese din Expirat şi se opreşte lângă mine curioasă ca la nunta lui Maicăl cu Lisa Marie. Un june hipstăr scoate telefonul să-mi facă o poză. De ce vrei să te urască inima mea şi să te bat cu muşchii mei obosiţi? Eu am venit la masă la voi? Plecaţi!

 Ridurile mari, pronunţate, ale copacului de care mă sprijin îmi masează ceafa brutal şi mă zgârie. Dar ceafa mea tânjeşte după masaj, după atingere. Mă frec scoarţa rece şi visez mângăieri uitate. E bine că uit? Uite aici sub picioarele mele, printre rădăcinile care străpung asfaltul, e îngropat ceva. Copacul îşi trage seva de acolo, de aia îmi place mângâierea-surogat. E chiar aici la picioarele mele. Dezgroapă! Sigur? Daa. Dezgroapă, uită-te ce e.

Blocurile de piatră rece se urnesc greu, ca piese lego murdare de cola. Muşchii se lamentează iară. Că, cică, mai îl băteam pe ăla, era mai fun. Sub pietre: nisip umed, ca la mare. Ca la mare când era cald şi bine. Inima mi se bronza în soare şi ceafa-mi torcea dezmierdată. Mă sperii. Pun pietre înapoi. Ba nu. Continuă şi sapă. Nu! Mă tem. Mă doare. Sapă! Vezi! Apoi îngroapă mai adânc dacă nu-i bine. Dar trebuie să vezi.
Sub nisipul umed, mâinile îmi înoată în pămant negru, lipicios. O râmă cade victimă freneziei mele. Îi divorţez inelele destul de echitabil, în două părţi egale. Păstrez un comision mic sub unghii, ca un avocăţel decent, empatic la durerea separării. Noile râme, nou născute, pleacă liniştite în direcţii opuse fără nostalgii despre întregul ce au fost. De ce nu fac şi oamenii aşa?
Deşi mintea îmi era off road, mâinile mele cu leneşii ăia de muşchi sapă în continuare. La picioarele mele se cască o gaură şi acolo dau de ceva. Pantofi de femeie. Apoi picioare lungi într-un dres rupt vulgar. Rochie albă, curată, cu pliuri mari ca ridurile copacului. Măinile tremură. Murdare. Cu grijă dezvalui restul rămas. Doar chipul mai rămâne ascuns sub o mască de pămant. Ştiu cine e. Nu vă spun. Mă opresc să aprind o ţigară.


 [ Odată, cu ceva ani în urmă, m-am certat cu prietena mea. Chiar de revelion. Am plecat de la petrecerea la care venisem împreună. Am lăsat-o supărată, beată şi flirtând cu alt baiat. Eram băut şi eu, fumasem şi piticii furioşi din creier mi-au ţipat să mă duc acasă. Am condus nebuneşte spre casă, pe străzile pustii de atunci. Am ajuns degrabă şi m-am tolănit pe covor. Nu aveam nici atunci kit de supravieţuire. Nimic de mâncat, nimic de baut. Aveam prezervative totuşi. Am luat covorul în braţe şi-mi doream să-l ud cu lacrimi. Eram furios pe ea. Mie nu-mi găseam nici o vină. Ingenuu. Mi-am adus aminte de un prieten care a stat la închisoare ani buni şi a ieşit de acolo mai înţelept. Îmi zicea, despre femei: " Nu te pune la mintea lor, tu eşti băiat isteţ. Tu eşti capabil să te înţelegi cu orice tipă dacă vrei. Dacă vrei." Atunci i-am dat dreptate. De ce să mă amărăsc dacă-s fără vină? De ce să-mi încep noul an aşa? Du-te acolo, vorbeşte cu nebuna. Dacă-i beată ai răbdare cu ea. Ea ţine la tine, nu-i în apele ei doar. Cred că am gândit toate astea destul de încet că trecuse cam două ore până ce eram înapoi la petrecere. Am găsit-o într-o cameră, dormind. Avea rimelul întins la ochi şi stângea în pumni pătura cu care era învelită. Îmi era drag de ea. M-am aşezat lângă şi am început s-o mângai prin păr. Dormea liniştită. Suspect de liniştită. Alarmaţi, piticii, strigă toţi în cor: du-te bă acasă, te-a înşelat scârba. Urmate de un cor de huiduieli şi injurături pe care nu le reproduc. Nu! Trag speranţă că nu. Din păr mâna îmi coboară pe picioarele ei iar de acolo dibace, urcă curioasă. Dau la o parte chiloţii şi-mi bag degetul în ea. Chiar dacă mai scurm în pământ ca tâmpitul, degetele mele de pianist sunt lungi, fine. Obişnuite să umble acolo. E cam strâmt şi mă bucur, dar forţez puţin să intru adânc. Tresare puţin şi se trage. Îmi trag uşor mâna bucuros că mi-am luat eşantionul. Miros. E ea. E doar mirosul ei. E singură. Nu m-a înşelat. Am aşteptat să se trezească, apoi am dus-o acasă să miroasă a mine. Să miroasă a mine.
După o perioadă i-am spus ce am făcut. Mă necăjea, zicea că a făcut doar o felaţie. Nu mai conta, nu mai eram împreună. ]


Mi-a îngheţat curul pe piatră, sub copac. Mă uit la masca de pământ. Mă uit la rochiţa albă cu pliuri mari. Sunt aşa de idiot. Ascult piticii cum urlă: fă-i testul! fă-i testul! E moartă, vă rog puţină decenţă. Sunt murdar. Şi oricum degetul îmi miroase acum a râmă. Îmi miroase aşa tare. Îmi miroase a sânge otrăvit. A pământ şi a trădare. A nisip sărat şi ud, de la mare. Acopăr uşor la început. Albul rochiţei dispare treptat. Spun încet: rămâi cu bine. Apoi grăbit arunc brazde, grăbit ca acum când vreau să termin această poveste. Scârbit, ruşinat că am săpat prea adânc. Acoperă bine, să nu mai fi tentat să dezgropi. Inima oftează. Vrea acasă. Muşchii mă înjură iară.

muzichie
poza