La mansardă

Prin ferestrele mari, curate, razele soarelui urcă în rezerva de spital cu o viteză de câţiva centrimetri pe minut. După câteva minute, inevitabil, încep a încălzi cearşaful patului pus lângă geam. În cearşafurile scrobite, de la un capăt al altuia al patului se întinde pe burtă, îngânând uşor un sforăit, un trup lung de bărbat. Un halat dintr-un bumbac subţire, albastrui de la multiplele spălări, din cele care se închid la spate, croite mai mult să te dezbrace, dezvaluie fără pudoare două fese musculoase, albe şi relativ păroase. Sub mângăierea caldă a soarelui, fesele se relaxează.  Chiar prea mult s-ar spune, pentru ca aşa relaxate fesele oftează într-un vânt zgomotos, relativ inodor. Lunganu tresare, se întoarce ruşinat, ca şi cum ar da snooze repede să nu scoale toată casa. Se linişteşte atunci când îşi dă seama ca i-a mai auzit nimeni oftatul intestinal. Cască îndelung ca după un somn îndestulător. Părul îi stă vâlvoi, perdant în războiul cu perna. Din colţul gurii uscate, o urmă de bală pleacă spre gât. O şterge, rispind-o prin barba de câteva zile.

Nu ştie de ce e în spital. Nu-l doare nimic. Mâinile sunt în regulă, picioarele la fel. Apoi speriat trage de materialul albastrui şi îşi priveşte îngrijorat dotarea. Deşi lipsit de o erecţie matinală, un organ masiv îl salută formal. Bucuros răspunde salutului: " să trăieşti ". Apoi palpează ficat, rinichi sau măcar zonele în care banuieşte că-s acestea. Nimic. Nici o cusătură. Nimic lipsă. Nimic în plus. Nici măcar venele nu-s înţepate. Atunci ce caută în spital se întrebă.

Apoi îşi dădu seama că nu ştie cum îl cheamă. Se întristă. Nu ştia nimic despre el. Se simţi aiurea că întâi s-a asigurat că-i viril, că-i cu mâini şi picioare şi rinichi. Erau la mansardă ceva probleme. Probabil că am o pierdere temporală de memorie îşi spuse.
La doi metri în stânga se află o oglindă. Se sculă în capul oaselor. Se întinse. Se bucură iar că nu-l doare nimic. Eh, îşi spuse: " tre să fie bine, că nu mă simt prost " Căscă. Îi veni în minte şase ori nouă. Cinzecişipatru. Apoi barză, viezure, mânz. Apoi Jean-Francois Champolion şi hieroglife. Canada şi Senagal. Paisprezece. Unamieşaptesuteoptzecişinouă.

Dar nume, amintiri, nimic personal nu-i apăreau în gând. Se gândi că dacă o să arunce o privire în oglindă o să se recunoască şi o să-şi amintească. Se mândri şi se felicită pentru idee. " Pentru un amnezic sunt destul de cerebral " îşi spuse; " o să fiu ca în bancurile cu blonde... sper măcar să-mi par cunoscut ".
Din doi paşi mari şi unu foarte mic, făcuţi cu tălpile goale pe gresia rece pusă în romb, lunganu ajunse faţă în faţă cu ăsta de se credea că-i el. Nimic. Nici măcar aşa să-i pară familiară faţa. Se întristă iară. Dădu drumul la robinetul cu apă rece. Adună apă în căuşul palmelor. Apoi îşi înecă sprâncenele acolo, apoi ochii şi apoi cu nasul sparse cauşul, lăsânduşi degetele reci şi ude să fugă apăsat spre tâmple. Mai repetă odată mişcarea. A doua oară observă prinse în palmă două fire de sprânceană, căzute. Erau negre. Parcă mai culesese sprâncene înainte. Tot negre. Da... îşi îmblânzea aşa în fiecare dimineaţă sprâncenele, lungi şi dese. Se privi în ochi. Sub sprâncenele groase, arcuite, ochi mari de un verde crud. Da. Parcă era mândru de ochii lui, odată. Şi părul. Îşi udă părul. Îl aranjă în părţi inegale. Cineva îi spuse să nu-şi lase niciodată păr pe frunte, că-i păcat. Dar cine? Când?

Uşa din spate se deschise. În oglindă zări un decolteu imens într-un halat alb, cu ecuson în stânga cu Dr, sub un zâmbet larg cu dinţi mari şi albi. Intrarea neaşteptată îl facu să uite de spatele descoperit. Îşi mai aruncă un căuş de apă pe faţă dar până să se întoarcă spre Dna Doctor aceasta îl plezni sănătos pe o bucă:
"Hei Hotness!"